Poezie
10
Ape Învolburate
de Marius Crăciun
Scriu cu mâinile murdare din trecutul ce mă apasă
Mii de oameni mă privesc de parcă mă cunosc
Şi totuşi sub piele se ascunde un mozaic ce nu mă lasă
Când o să renasc, îngerul meu se va mira, nici eu nu-l cunosc
Sănătatea e lucrul pe care nu l-am întâlnit
Cu tălpile goale ai călcat sufletul
Când noaptea apasă peste pleoape să ştii că am murit
Pe la mormânt să-mi treci şi să uzi al nostru nufăr
Griji meschine, deocheate de credinţă
O balanţă în neconcordanţă cu realitatea şi speranţă
Şi toate-s vechi cum le-a lăsat inima noastră
Amintirile mă omoară, aştept liniştea şi eternitatea
Vă văd cum rupeţi ultimele mele flori udate cu lacrimi
Şi puţini mă cunosc, tu ai fost echilibrul din furtună vieţii
Ultimul trandafir din suflet se apăra cu spini
Când zorii se revărsă peste cavou, tu să mă uzi cu lacrimi
E toată vâlvă în zadar
Şi ultima suflare peste inimi ce n-o să mai bată
E timpul ce trece şi nu acoperă acest calvar
E tristul poet ce a fost odată ca niciodată
Orice vis vechi de mi s-ar împlini
Şi poate o să-ţi fiu mereu aproape
Pe câmp, în zare o poartă deschisă şi am tălpile pline de spini
Doi paşi şi murim amândoi în ape învolburate