Revista Orizonturi Literare aprilie 2015 - Page 16

PROZA

16

La început era în fiecare sat, în fiecare cătun, în fiecare aşezare cu case ce aveau prispa aşezată spre dimineţi, şure de fân, fântâni cu cumpene...

Mângâia ploile, pământul, zăpada, bunătatea animalelor, copacii şi tot ce avea nevoie de binecuvântare.

A luat din cer doina, dorul, zâmbetul, desculţul prin rouă şi carul mare!

A învăţat frunza, solzul de peşte, coaja de copac şi lemnul să vibreze cu zâmbetul sufletului său, cu lacrima, cu aerul din zilele de duminică..., şi să cânte!

Mult mai târziu, a început să coboare, din când în când, în oraşe să-şi dojenească strănepoţii, să-i mângâie şi să-i înveţe să deschidă fereastra. Nu a înnoptat niciodată acolo! Spunea că în oraş nu sunt dimineţi, nici înserări, iar zăpada, atunci când vine, plânge!

Acum îmbătrâneşte în satul de la poalele munţilor, unde fiecare anotimp încă se mai aşează când îi vine vremea, conştiincios şi cuminte, ca mâinile mamei care-şi trimite prin gânduri şi rugăciuni, mângâieri de lumină spre dimineţile copilului său!

Se bărbiereşte cu briciul, tot o dată pe săptămână, duminica dimineaţă, înainte de a merge la biserică, aşa cum din totdeauna făceau bunicii şi toţi oamenii satului.

Din ce în ce mai puţine lucruri se mai pot face că atunci, ca în întreaga lor viaţă!

Înalt, negârbovit, cu spatele lat, cât distanţa dintre coarnele plugului, braţele încă vânjoase, cu urme de munţi, fân, anotimpuri, îmbrăţişări... Palme uriaşe, netremurânde, liniile adânci din palme, ca nişte gânduri resemnate, au crăpături ca florile de gheaţă din nopţile de după Crăciun! Fruntea şi faţa sunt brăzdate de riduri, râuri secate odată cu zâmbetul, în care o lume trecută, dar trăită, se regăseşte aici, cu înţelegere şi odihnă, ca într-un refugiu. Prea puţin vorbitor prin vorbe, dar totdeauna prin gânduri, privirea-i infinitică, blajină, neîntrebătoare, îşi caută din când în când spre munţi şi cer, hrana aşteptării. O mare de tăcere se ascunde în mâinile, paşii şi tăişul moale al privirii sale.

Casa din paiantă, este şi ea tristă! Treptele uriaşe de piatră, sparg în două prispă din scândură, răstignind mulţimea de paşi şi zile şlefuite în aceiaşi tristă tăcere. Atunci, de mult, totul zâmbea din zâmbetul său şi se mângâiau reciproc! Acum curtea, grădina, nucul şi tot ce mai plânge mocnit, se hrănesc până la lacrimi, cu aceiaşi supuşenie, din el, adică tot din sufletul lui.

Ion e sărac la vorbă şi stă mai mult acasă! Duminica sau de sărbători merge la biserică, unde, cu excepţia momentelor când se închină, stă nemişcat, cu privirea aţintită spre icoana Sfintei Mării, ca într-un dialog de ţipăt mocnit al tăcerii, ca o spovedanie!

Unii spun că ar umbla noaptea prin munţi să-şi adune buruieni de leac pentru a nu îmbătrâni, alţii că se teme de oameni, alţii, nemaiştiindu-i vârsta, că ar fi o stafie a străbunicilor săi care bântuie munţii la adăpost de întuneric.

Grădina cu pomi şi iarbă se întinde din spatele casei până la poalele muntelui, în care parcă se înfige ca o îmbrăţişare sau ca o dorinţă de a afla şi simţi viaţa de acolo.

Ziua stă mai mult în vechiul atelier de tâmplărie, mai repară câte ceva prin curte, mai pune câte un lemn în goliciunea vechiului grajd. Hamul, căruţa, plugul, ieslea şi toate celelalte, în fiecare zi le petrece atent cu degetele palmelor şi nimeni nu ştie dacă le şterge de praf, de altceva, sau le mângâie. Mai are o capră, o oaie, câteva păsări şi în fiecare an, un porc.

În taina nopţilor cu lună, Ion iese, într-adevăr, să-şi vadă munţii, pădurile, cărările, izvorul. Ca răspuns la o chemare la care a fost din totdeauna conectat, ca ceva din care face parte şi la care trebuie din când în când să se întoarcă. Viaţa lui a fost într-un fel anume, aproape de munţi, de copaci, de animale, păsări şi de tot ce a mai lăsat Dumnezeu pe pământ! Aşa făceau toţi oamenii! Ascultau de legi nescrise, dictate de părinţii din părinţi, şi din ele îşi hrăneau zâmbetul, pofta de muncă, de viaţă, de sărbători. Aşa procedeau toate generaţiile venite din timpurile începutului: se înfrăţeau cu pădurile, apele, animalele, ploile, ninsorile, iar anotimpurile deveneau înţelegătoare, bune şi viaţa tuturor avea frumuseţe şi rost.

Ion - de Emil Proşcan