compasiunea discretă, receptivitatea la
nevoile celor din jur, disponibilitatea de
a asculta un punct de vedere diferit sau
opus.
Încruntătura moralistă și dojana
dăscăloasă anulează, practic, discursurile
despre iubirea necondiționată a tuturor
păcătoșilor, care oricum sunt mult mai
firave și mai neconvingător rostite. Sunt
invocate atâtea versete, atâtea învățături,
că devine aproape imposibil de stabilit
dacă iubirea este arătată omului înainte
sau după mărturisirea păcatului.
Fraternitatea umană, înțelegerea condiției
umane par cu totul absente dintr-un
peisaj dominat de dorința de a învinge
„cultura lumii” prin orice mijloace (mai
ales politice, în ultima vreme). Războiul
spiritual a fost mutat în plan terestru și e
purtat împotriva adepților unor ideologii.
Mă grăbesc să adaug o necesară corecție.
Există felurite vocații sau daruri. Unii
probabil că au rânduite, în providența
divină, roluri mai militante, mai vocale. Ce
ar fi fost lumea fără Will iam Wilberforce?
pildă, dacă pentru unii, îmbrăcămintea
trebuie să facă parte din conduita creștină,
vor adopta un cod vestimentar pe care îl
consideră potrivit (și, implicit, relevant din
punctul lor de vedere).
Fiind însă vorba despre un rol asumat,
unul dintre cele mai mari pericole este
acela de identificare a omului cu rolul pe
care-l joacă, cu „masca” pe care o poartă.
Poate fi un rol foarte frumos, virtuos,
cucernic, dar care rămâne totuși un rol.
Să luăm câte un exemplu: un relevant cu
orice preț s-ar putea să creadă că trebuie
să fie mereu excentric, până ce face din
excentricitate o a doua natură și uită
esențialul; dimpotrivă, un conservator,
s-ar putea să creadă că e mai bine să
fie rezervat și tradiționalist, până ce
transformă concepția lui în etalon pentru
orice formă de spiritualitate.
După ce s-a fixat în rol, fiecare va fi
ispitit să impună același standard
tuturor creștinilor. Excentricul va vrea
lucruri șocante, ieșite din comun, care
să izbească oamenii în moalele capului.
Dimpotrivă, conservatorul va închide
întregul orizont într-o pătrățică cu norme
rigide, cu reguli exasperante și inutile.
Ajung în sfârșit la ideea pe care o tatonez
de la început. Cred că unul dintre lucrurile
pe care creștinii le pierd cumva din vedere
este că trebuie să fie oameni. Că, adică,
trebuie să fie vii, autentici, vulnerabili. Că
nu trebuie să se ascundă sub o etichetă,
că nu trebuie să pozeze nici în saltimbanci
spirituali, care să atragă simpatia
mulțimilor, nici în sfinți scorțoși, care să
umble cu rigla și echerul ca să măsoare
păcătoșenia lumii.
Toată lumea știe unde sunt bisericile, că
e liber să intri în ele. Oricine poate pune
mâna pe Biblie să citească, și e bine că
avem acces neîngrădit. Pare însă să fie
criză de creștini normali, care-și trăiesc
creștinismul fără emfază și fără dorința de
a se impune ei înșiși ca normă. Care sunt
capabili să asculte și să audă. Săritori când
e nevoie. Atenți la suferințele lumii.
Există printre creștini o mare capacitate de
a observa imoralitatea lumii, carențele de
caracter, derapajele etice. Dar pare să nu
fie deloc însoțită de o capacitate similară
de a detecta durerile, spaimele, nevoile
ascunse sub diverse forme de revoltă sau
dezmăț. Căci orice distracție ascunde,
chiar dacă foarte adânc, o durere, un
vierme al deșertăciunii, o spaimă ce nu
poate fi privită în față.
Amenințările apocaliptice și spiritul
războinic (împotriva a toți și a toate)
par să fie mult mai răspândite decât
Dar relevanța, cred, nu înseamnă să facem
toți același lucru. Să strigăm la comandă
și să îmbrățișăm un stindard mai de frică,
mai împinși de la spate. Nu înseamnă să
ne maimuțărim unii pe alții, doar ca să
fim mai mulți. Socot că în dorința de a ne
prezenta cât mai creștinește, ar trebui să
ne luăm răgazul să vedem dacă nu ne-am
pierdut pe noi înșine pe drum. Să privim în
ochi oameni de alte confesiuni, religii sau
convingeri, ca să verificăm dacă încă îi mai
vedem ca fiind oameni. Sau doar „agenți”
ai răului. Ori numai potențial „convertiți”.
Dacă a pierdut ceva creștinismul
contemporan, atunci, în opinia mea, una
dintre aceste pierderi este și capacitatea
de a interacționa firesc, natural, onest,
autentic și viu cu semenii. S-o luăm și din
altă direcție. Dacă după atâta insistență și
atâta evanghelizare, după atâta prezență
publică moralist-agresivă, lucrurile par
să meargă mai degrabă în declin, pentru
occidentali, am putea încerca invers, să fim
mai modești, mai puțin gureși, mai discreți,
mai empatici, mai interesați de frumusețea
chipului divin din om.
Iar pe urmă, fiecare să-și găsească – în
comunitatea lui – propria cale de a fi
relevant pentru unii sau pentru alții. Dar
nu într-o competiție surdă, încrâncenată,
între relevanți și conservatori, ci într-o
înțeleaptă împreună îndreptare, în spiritul
acelor virtuți creștine pe care, teoretic, toți
le căutăm și spre care spunem că ar trebui
să ne conducă iubirea de Dumnezeu.
21