„
Și mai ales, iubesc oamenii care iubesc pur și
simplu. Pentru că nu toată lumea poate.”
Îmi plac oamenii simpli. Oamenii care nu au nevoie dimineața de nimic pentru a fi ei înșiși,
oamenii care își mai aduc aminte din când în când să privească în sus sau să zâmbească spunând
un „mulțumesc”. Îmi plac oamenii care știu că fericirea nu costă nici reputație, nici putere, nici
benzină sau gene false. Nu costă bani. Costă timp. Îmi plac oamenii simpli care își aduc aminte că
sunt îndrăgostiți și oamenii fericiți care își permit să fie nebuni pe motiv că sunt îndrăgostiți. Și
îmi plac îndrăgostiții, pentru că știu să trăiască plăcerea la granița fricii, sau extazul de mână cu
romantismul. Numai ei știu să le îmbine așa. Și mai ales, iubesc oamenii care iubesc pur și simplu.
Pentru că nu toată lumea poate. Am învățat și eu să iubesc pur și simplu, dar mereu apare unul care
îmi spune că nu văd încotro mă îndrept, că mă schimb, că nu mă recunoaște. Și atunci mă trezesc
și uit cum se iubește. Dar oamenii de felul ăsta sunt intenționat puși acolo, asta nu trebuie să uiți,
majoritatea n-au iubit niciodată, majoritatea nu pot înțelege. Și au tot dreptul să vrea să te tragă de
partea lor. De asta ador oamenii care nu se lasă ademeniți, care știu că a iubi nu e ceva ce găsești
la colț de drum, și că de asta le pare așa nefiresc sentimentul. Și nu l-ar da pe altceva. Dar
realizează asta abia când caută prin cotloane iubirea înapoi. Ei sunt oamenii simpli care învață să
iubească. Și într-o zi, vor ști să iubească pur și simplu.
Îmi plac oamenii care mai redevin uneori cei de altădată. Bătrânii pe care îi văd cu flori învelite în
ziar arămiu, bărbații care își găsesc prin pod cortul de acum 20 de ani și reunesc gașca de odinioară
și femeile care la fiecare alt prim sărut tremură ca la cel de la 16 ani. Îmi plac oamenii care surâd.
Îmi plac oamenii care-ți zâmbesc. Îmi plac oamenii care râd din toate puterile la o glumă bună sau
din nimic, și care te molipsesc și pe tine. Iubesc simplitatea în ochii albaștri, fără lentile, care te
pătrund din cap până-n picioare și-n ochii căprui de al căror mister mă îndrăgostesc mereu.
Îmi plac bătrânii pentru care totul în universul ăsta de după 2000 pare atât de complicat. Pentru
noi se vrea a fi ușor, de asta nu mai știm ce e simplu și ce nu, și se distruge toată puritatea în care
ne-am născut și-n care, cu puțin noroc, am și copilărit. Bunicile care cârpesc jucării pentru nepoți
și bătrânii care îi învață, cică, să zboare. O bătrânică s-a așezat de curând lângă mine în stația de
autobuz. Doar să se odihnească, ea merge pe jos. Mi-am scos căștile când am văzut că are chef de
vorbă. Era mai mică decât mine cu un cap, plus cocoașa din vina căreia se sprijinea-n baston. Dar
zâmbea. Și zâmbea așa frumos! M-a întrebat de bunicul meu, câți ani are, unde a lucrat, cât are
pensia. Și ea avea aceeași sumă, dar acum nu îi mai pasă, are 80 de ani și e împlinită pentru că
băiatul ei a ajuns cineva. Îmi povestea că e inginer și că a prins o fată, pfuai ce afacere, cu mamă
avocată și tată căpitan. Și s-a plimbat și el pe Marea Neagră. Și e fericit. Și are și o fetiță acum. Eu
o priveam cu simpatie, cei 40 de ani lucrați în fabrică au meritat, se pare. M-a întrebat unde merg.
I-am spus că merg să alerg să prind și eu 80 de ani ca dânsa. Și-atunci, râzând, mi-a zis:,, O să
49