Revista_Cuza_2018 Revista_Cuza_2018 | Page 49

MEREU ȘI ÎNTOTDEAUNA “Sunt aici, acolo, oriunde. Sunt acum, dar voi fi și mâine?...” M-am trezit cu un gând nou, legat strâns de idei vechi. Încerc să mă detașez, să cred că nu se va întâmpla ceea nu vreau. Încep să mă gândesc la altceva. „Știu că o să reușesc.” Totul pare să fie real, așa că mă așez la loc și las visul frumos să continue în ritmul lui. Vibrația lui mă încălzește și mă îmbată de viață, de fericire. „Clar, ceva e real." Cuvintele îmbibate în miere și zahăr îmi răsună în ureche, silențios, dar cu un ecou puternic. Le aud clar și implor Universul să nu-mi fure nici măcar o literă. Visul începe, iar amalgamul de imagini începe să prindă contur. Mă învârt, iar și iar, ca un titirez și, la trei surâsuri depărtare, cad și privesc Totul. Totul este acum complet și pentru mine. Am fost confuză și superficială, gândindu-mă că ceea ce aveam era Totul. Ceea ce aveam era, de fapt, Nimic. Adunam Nimicurile și încercam să formez din ele Totul meu, dar nimic nu rezista. Se sfărâma și trecea printre degete, fără regret, ca nisipul fin de pe malul mării, de unde-mi așteptam răsăritul, care nu venea atât de des precum se povestește în cărți. Mă holbez, fără să clipesc măcar o secundă, la Tot. Văd lumina clară a soarelui și culorile vii din jur. Văd frumusețea și puritatea. Văd lacrimi provocate de ceea ce muritorii numesc Fericire. Văd inimi curate. Văd iubire. Negură. Mă ascund în colțul meu, unde odată nu reușeam să văd nimic, iar negura era singura care reușea să-mi învelească trupul. Erau timpuri în care ochii, mintea și sufletul îmi erau acoperite, iar eu eram victimă a propriilor mele acțiuni și idei. Oasele erau pierdute în durere și fiecare celulă din mine renunțase la luptă. Sensul din orice era pierdut, iar eu încetasem demult să revin la viață. Acum, din același colț, exact din același unghi, văd clar cum luna îmbrățișează constelații întregi cu lumina ei. Văd cum duce lipsa soarelui și cum apare, uneori, pe cer, odată cu acesta. Văd cum umbrele se ascund printre crengile uscate și își împărtășesc dragostea. Cine ar fi crezut, nu? 47