de ce simt apropierea fantomei? Soarele va răsări într-un final. Iar trenul încă vine. Dar sunt pe
punte și e iarnă. Probabil e soare în lumea ta.
Alerg în iarna asta blestemată de la începutul pieirii mele căutându-te, dar la un moment
dat am realizat că fug nu ca să te găsesc, ci ca să mă indepărtez de tine, oriunde ai fi. Fantoma m-
a prins în sfârșit din urmă, doar că acum e binevenită. Iar tu nu. Și continui să fug departe de tine,
tot mai adânc în fiorii unor următoare veșnicii la fel de friguroase. De tu mi-ai fost paradisul, merit
infernul. Mă refugiez acum în nesimțire, un dor dulce-acrișor. Șlefuiesc la loc piatra peste rană.
Umbrele îmi sunt călăuză pe drumul pavat cu gheață și încercări eșuate. Mă conduc pe culmile
stelelor îndepărtate, unde totul pare nepământean și sincer. Nu vreau să zbor, vreau doar să adorm
cu pământul sub obraz. Plânsetul rămășițelor mele sufletești se pierde într-un ecou tânguitor. Tu
nu ești eu și eu nu sunt tu. Eu sunt fantoma. Fantoma cu inima dizolvată și sufletul țăndări. A cărei
privighetoare și-a frânt aripile și a pierit singură în țărână. Iar tu, praful așternut pe visele mele,
porumbelul rătăcitor cu dor de soare. Fantoma a răpus porumbelul, nesimțirea a răpus emoția după
o luptă crâncenă ascunsă ochilor superficiali și zâmbetelor false. Am câștigat.
Căci mă înalț tot mai sus în profunzimea norilor, unde sunt ferită de nefericire, neputință,
disperare, speranță... Nu mă mai poți răni. De aici vă privesc pe toți cu ochi nemuritori și reci.
Panaite Carla, clasa a XII-a F
46