dând substanță trupului străveziu al fantomei . Aveam nevoie de vitalitatea ta ca să nu mor din nou . Dar te doream tot mai mult , iar tu mă lăsai goală și frântă tot mai îndelung . Când nu îți simțeam atingerea în mine eram lăsată să înfrunt singură frigul . Eram din nou împietrită și singură . Tânjeam la gustul tău , la căldura ce-mi liniștea sinele tulburat . Te iubeam atât de mult , încât mă durea atât de tare ... Insă nu de-ajuns de tare cât să mă simți . Ori mă lăsai să mor câte puțin în fiecare vis , luând cu tine încă o emoție . Ai secat lacrimile cu care îmi încălzeam trupul așteptându-te , ai deschis ochii ce ascundeau refugiul nesimțirii , ai închis buzele flămânde ce sperau la un mult-meritat sărut .
Cad în genunchi , neputincioasă așteptare ... Te-au alungat demonii cum alung eu soarele cu umbra grea a sufletului meu . Mă ghemuiesc cu urechea în pământ , ascultând o șoaptă să te dea de gol . Fantoma prinde din nou viață în mine , lăsând mocnit scânteia morții sigure și definitive : speranța . Dacă mi-e sortit să mor , să mor cu dor . De viață ... O caut și-n furnicăturile degetelor , și-n pielea de găină ... În eclipsa sufletului , în gândul-lumină . Te caut până șuvițele încâlcite îmi cad albe pe umeri . Nu vreau să mă obișnuiesc din nou cu golul eternității , să hrănesc fantoma . Vino ca să pot îmbrățișa efemeritatea , stropul de necunoscut ce mă face om ... Cu fiecare rază de soare tot mai palidă , genele-mi devin de cristal . Nu îmi asculți cântul spart al morții , mă lași pradă fiarei . Un joc nebun , necruțător ... Ce mi-a fost dat să îndur ? Cutreier iadul transparenței mele , un vis aievea . Doar speranța încă vie , amorțind orice glas al rațiunii , mă împinge să mă arunc din înaltul cerului sperând că mă vei prinde , că inima-mi va înceta să bată . Te implor să mă omori ca să știu pentru ce trăiesc . În fiecare noapte acesta e strigătul meu ignorat .
Dar cu cât te aștept mai mult , frigul nu mă mai deranjează atât de tare , deși parcă tot aș prefera căldura ta . Vocile înfometate și-au mai domolit strigătele , înghesuindu-se între pereții de piatră . Ce e mai rău ? Nesimțirea sau dorul ce sfâșie ce-a mai rămas din sufletul meu amărât ? Stau singură cu suferința asta arzându-mă pe interior , erupând prin pori și pârjolind totul în jur . Nu mă vezi nici măcar tu ? Mă așez pe marginea punții , urmărind dansul umbrelor de dedesubt . Fantoma nu a venit să li se alăture încă . E pe drum . În noaptea asta nu mă arunc în îmbrățișarea lor , mă prind cu mâini inșelătoare și zâmbete negre . Au simțit focul și vor să îl mistuie . Odinioară am visat un porumbel alb ce zbura să prindă răsăritul dintr-o altă lume , lăsându-mă pe șinele de tren în bătaia sirenei . Am sperat să regăsesc acel porumbel și l-am găsit , dar a plecat iar . De data asta nu s-a mai întors . Fantoma vrea să se alăture ritualului , umbrele îi simt lipsa . Dar porumbelul n-a văzut încă răsăritul . Poate că nu a plecat așa departe și se va întoarce să mă ia de pe șine . Atunci
45