Zis și făcut! Bine, aproape. Am început să pedalez, ușor, asa cum m-a îndemnat tata. Mă
uitam ba într-un punct fix, ba la pedale, ba la casele din jur. Continuam, în același ritm de melc
ambulant, și mai întrebam din când în când: „E bine, tati? Merg bine?” până la un moment dat,
când am rămas fără răspuns la întrebare. Eram deja departe, la vreo 7 case distanță de casă, când
am îndrăznit să întreb din nou, doar ca să mă asigur că tata e în spate. Dar nu mai era. Nu mai era
de mult. Tata dăduse drumul portbagajului încă de la a doua casă.
Știi? În general, iți dai seama când cineva NU e prin preajmă. Simți asta. Da, ei bine, eu nu
am simțit nimic. Adrenalina era mult, mult prea mare. Să mă sperii? Să mă uit în spate? Să mă
opresc? Ultima variantă era exclusă din prima, pentru că habar n-aveam cum aș fi putut sa fac asta.
Singurul mod ar fi fost să sar, dar am zis pas. Nici în spate nu m-am uitat, de frică să nu pic. Totuși,
nici frica nu mă domina concret în acel moment. Nu eram speriată deloc. Nu aveam nimic. Am
îndrăznit să pedalez puțin mai repede și, ajungând în panta din capul satului, am decis să fac prima
mea scamatorie. Am strâns de ghidoane cu toată forța mea de copil de 3 ani, am respirat adânc și,
dintr-o singură mișcare, am făcut o întoarcere pe dreapta, cu grija, sa nu termin apoteotic printr-o
căzătură. De acolo, cred că iți dai seama ce s-a întâmplat...
M-am întors în viteză acasă, de parcă stăpâneam mersul pe bicicletă de ani de zile, am oprit
în fața casei, punând picioarele pe sol și am sărit în brațele tatălui meu, tremurând de fericire și
spunând „Știu să merg pe bicicletă!” cu satisfacție maximă. Cu timpul, roțile ajutătoare au fost
scoase, iar eu am continuat să mă plimb, fără frică și fără să mă uit în spate nici măcar o dată.
PARASCHIV ALEXANDRA, XII F
42