TOPOSUL HANULUI ÎN PROZA SCURTĂ ROMÂNEASCĂ
Narațiunea, ca înșiruire de întâmplări, se fixează într-un cadru bidimensional, trasat pe
coordonate spațio-temporale.Timpul cunoaște variante nenumărate, de la cel mitic, legendar,
la timpul concret, bine determinat al prozei realiste, de la timpul obiectiv la cel subiectiv, de la
trecutul istoric la viitorul prozei de anticipație. La rândul lui, spațiul, și el variat, devine, de
multe ori, un suprapersonaj, pentru că interacționează cu oamenii, determinându-le destinele.
Este cazul, în multe proze românești, a unui spațiu simbolic, devenit topos literar
fundamental, hanul. Ca spațiu al trecerii, fie în varianta ospitalității, fie în cea a pericolului
reprezentat de situarea lui în drum deschis, apare adesea în topografia literară românească,
având întotdeauna efecte surprinzătoare asupra celor care îi calcă pragul.
Urmând o scurtă linie cronologică, să privim câteva hanuri literare.
În proza scurtă a lui Caragiale, hanul este un loc ciudat, periculos, în care se dezvoltă,
cel mai adesea, un fantastic psihologic. De exemplu, în povestirea „La Hanul lui Mânjoală”, se
construiește un spațiu ambivalent, protejat parcă de forțe oculte aflate în slujba hangiței,
cucoana Marghioala. Ambivalența apare din contrastul între atmosfera generală de somnolență,
care pare a sugera permanența unei vrăji ce are acest efect asupra oaspeților, amintind oarecum
de castelul blestemat al „frumoasei adormite” și căldura, lumina din bucătărie și camera
cucoanei Marhioala, unde este găzduit personajul narator: „Multe odăi curate și odihnite am
văzut în viața mea, dar ce odaia aceea...ce pat! Ce perdeluțe! Ce pereți! Ce tavan! Toate albe
ca laptele. Și abajurul și toate cele lucrate cu iglița în fel de fel de fețe...și cald ca subt o aripă
de cloșcă...și un miros de mere și de gutui...” Albul strălucitor al încăperii, căldura, mirosul
ademenitor au efect halucinant asupra călătorului venit din ceața unei seri aspre de toamnă. În
34