Atticus, prieten, confident, sfătuitor, este singurul capabil să înțeleagă personalitatea
complexă a impulsivului și mereu neliniștitului Cicero.
Prietenii lui Ovidiu (“ 1 O,din atâția oameni, doi-trei în preajmă-mi stați”, ”(Trist.I,V,33)) 11
au reprezentat, alături de soție, singurul sprijin, chiar și numai moral, în lungul și însinguratul
exil.
Lucilius - tânăr dornic de o schimbare esențială în viață, găsește în Seneca profesorul
perfect, care să-l îndrume pe calea autodesăvârșirii.
Toți se înscriu în categoria prieteniilor pe care uitarea nu le poate șterge, mai ales că
nemurirea lor este asigurată de operele grandioase ale celor trei autori. Ce recunostință mai
mare ar fi putut oferi aceștia prietenilor decât aceasta? Conștienți de valoarea și de scopul
lucrărilor, ei chiar fac cunoscută, nu lipsiți de modestie, dorința lor :„ fiindcă stărui adesea pe
lângă mine să scriu ceva despre prietenie, subiectul mi s-a părut demn să fie cunoscut de toți și
demn de prietenia noastră”(De amic.,4) spune Cicero în lucrarea De amicitia, aducându-i acest
ultim dar celui care i-a fost alături în clipele cele mai grele. Seneca, la rândul său, aduce omagiu
celui ales să-i fie prieten: „Promisiunea pe care Epicur i-a putut-o face prietenului său ți-o fac
și eu ție, Lucilius: voi găsi har la cei de mai apoi și voi putea duce, în inalt, numele pe care le
voi purta cu mine.”(Ad Luc, 21,5)
În ce-l privește pe Ovidiu, este bine cunoscută recunoștinta lui pentru cei care l-au ajutat
și i-au fost alături: „strălucitor te-arăți/ prin versurile mele vei fi-n eternități!” (Pont.,IV,7,53-
54).
Așadar, subiectul prieteniei a fost și este unul dintre cele mai „mediatizate”, dacă
ar fi să folosim un termen modern.
Despre prietenie se poate vorbi oricât, pare un subiect inepuizabil. Constatarea ce se
impune însă, este că, indiferent ce formă ia, dacă prietenul nu este acel al doilea eu despre care
vorbea Aristotel, nu se poate vorbi nici de prietenie adevărată.
O definiție dată prieteniei care, după părerea noastră, cuprinde esența tuturor ideilor
expuse în această lucrare, este cea a lui Aristotel: „Prietenia este, în fond, o virtute, sau, cel
puțin este inseparabilă de virtute. Unii sunt de părere că aceiași oameni care sunt capabili de
virtute sunt capabili și de prietenie. Perfectă este însă prietenia dintre oamenii cu noblețe
spirituală, adică cei ale căror afinități izvorăsc din virtute. Prietenia lor durează atâta timp cât
dau dovadă de virtute, iar virtutea este durabilă.”(Et.nik.,VIII,155a,1156b)
Importanța pe care anticii au dat-o prieteniei reiese atât din operele lor, cât și din faptul
că ea era reprezentată ca o divinitate alegorică. La greci era înfățișată cu chipul unei femei cu
capul descoperit, cu pieptul dezvelit până în dreptul inimii, unde își sprijinea mâna dreaptă,
ținând strâns în stânga, o ramură în jurul căreia creștea o viță de vie încărcată cu struguri.
Romanii o reprezentau cu trăsăturile unei tinere fete, îmbrăcate într-un vestmânt alb,cu gâtul
încununat cu mirt. Cu mâna dreaptă își arată partea descoperită până la inimă.
Prof. limba latină, Gabriela Anghel
26