Schopenhauer reprezintă un ferment care va rodi în perioada decadentismului, în
timp ce în epoca romantică apare ca un anticipator sau profet în mare măsură contestat.
Poetul nu mai întruchipează în sine însuşi doar lupta generoasă a eroului romantic
împotriva mediocrităţii propriei epoci, ci şi dorul arzător de eliberare de sub tirania voinţei de
a fi, a lui Schopenhauer, sursa permanentei şi nepotolitei nevoi de împlinire.
Se vădeşte raportul dintre gândirea filosofului german şi opera poetului român
(Eminescu citeşte şi studiază paginile din „Lumea ca voinţă şi reprezentare”), şi se constată
asumarea viziunii lumii schopenhaueriene de către autorul Dorinţei: poetul din Ipoteşti
vorbeşte despre dor, termen aproape intraductibil, mai adânc şi mai simfonic decât nostalgia;
sau, cea mai paradoxală dintre nostalgii: nostalgia morţii.
Filozofia este prezentă în creaţii precum Luceafărul, Scrisorile, Rugăciunea unui
dac, Revedere, Ce te legeni etc. prin motivele:
- Destinul omului de geniu, imposibilitatea adaptării sale la o societate mediocră,
fără aspiraţii înalte (Luceafărul, Scrisoarea I)
- Aspiraţia spre absolut (Luceafărul)
- Titanismul legat de marile geneze şi prăbuşiri cosmice, macro- şi microuniversul,
macro- şi microtimpul (Scrisoarea I, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, La steaua)
- Viaţa ca vis (Împărat şi proletar, Scrisoarea I)
- Permanenţa materiei insensibile la curgerea vremii (Revedere)
- Permanenţa mişcării, apropierea de moarte, ”fugit irreparabile tempus” (Ce te
legeni...)
Societatea cu problemele ei, cu contradicţiile ei - există în câteva poezii de mare
profunzime (Epigonii, Împărat şi proletar, Scrisorile, Junii corupţi etc).
Întâlnim, în poezia eminesciană, o corespondenţă spirituală, care-l leagă pe
Eminescu de anumite prezenţe din realitatea înconjurătoare, prima fiind aceea a teiului,
acesta fiind un arbore al somnului, arborele morţii.
La Eminescu lipseşte credinţa în devenire, înţeleasă ca manifestare a unui principiu
logic, sub a cărui egidă sau după a cărui dialectică să se desfăşoare nestingherit drumul către
perfecţiune al speciei umane (pentru el, “patria vieţii e numai prezentul”). Inclemenţa
vremurilor, înţeleasă în sens moral, este o tematică prezentă în poezia lui Eminescu, care-i
investighează efectele trecând cea mai vastă gamă a registrului sarcastic, de la satiră la auto-
ironie, deja zugrăvită într-o lumină stridentă: “De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să
scriu?/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?/ Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt
robi,/ Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/
Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.”
“Pentru a pătrunde în sufletul unui poet”, scrie Baudelaire într-un celebru pasaj,
“sau cel puţin în principala sa preocupare, trebuie să căutăm în operele sale cuvintele care se
repetă cel mai frecvent. Cuvântul va trăda obsesia”. În cazul lui Eminescu, e uşor să găseşti în
vârful acestei clasificări ideale un binom de cuvinte care se grupează într-o sintagmă: dor,
moarte; dorinţă, nostalgie, moarte; dorinţă de moarte; nostalgia morţii.
Lumea, aşa cum e, este un vis, conform filosofiei germane. Aşa e lumea în care
trăim, ceva trecător, e un vis. Lumea e aşa cum o percepem noi cu simţurile noastre, lumea e
reprezentarea noastră. Această idee kantiană-schopenhaueriană nu-l poate încătuşa pe poet. El
trece peste limitele unei pure cercetări ştiinţifice: lumea, ca produs al simţurilor şi gândirii
noastre, nu e identică pentru toţi.
Poetul părăseşte terenul realităţii şi se urcă în lumea închipuirii, a fanteziei: ”...în
fapt, lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu, - ele sunt numai în sufletul
nostru. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de
lucruri, care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni,
19