FIZICA ȘI DUMNEZEU
Pentru a avea o gândire raţională despre lume, fizicienii ne propun astăzi să distingem
cele două căi: cea iluzorie a obiectelor şi cea reală a proceselor schimbării. Prima a condus la
o ideologie materialistă, care s-a conturat după apariţia mecanicii clasice. Prin cea de-a doua
cale, trebuie să vedem numărul mare de evenimente din lume, în care un eveniment este partea
cea mai mică dintr-un proces sau unitatea de schimbare. Nu trebuie să ne gândim la un
eveniment ca la o schimbare suferită de un obiect static. „În relativitatea generală e absurd să
vorbim despre un univers în care nu se întâmplă nimic. Timpul nu este altceva decât o măsură
a schimbării”.
Universul evenimentelor
trebuie văzut ca un univers
relaţional, ca o reţea de relaţii ce
aduc schimbare şi transformare.
Proprietăţile universului pot fi
descrise în termenii relaţiilor
între evenimente, iar cea mai
importantă relaţie care leagă
două
evenimente
este
cauzalitatea. Trăim într-un
univers cauzal, în care, conform
teoriei relativităţii generalizate,
nimic nu se deplasează mai
repede decât lumina.
Conform teologiei ortodoxe, cauza mişcării universului este Dumnezeu, spre Care
înaintează, ca spre o ţintă finală. „Niciunul din lucruri nu e de sine lucrător, căci nu este
necauzat. Iar ceea ce nu este necauzat se mişcă, desigur, pentru o cauză, mişcarea fiind lucrată
în el de cauza pentru care e şi spre care îşi face mişcarea”. Există întotdeauna o cauză care face
să apară un nou eveniment. Din acest motiv, timpul şi schimbarea nu sunt opţionale, universul
compunându-se din procese. Fizicianul Lee Smolin afirmă că în această lume timpul şi
cauzalitatea sunt sinonime: trecutul unui eveniment constă
dintr-un set de evenimente care
îl provoacă, iar viitorul unui eveniment constă din setul de evenimente care l-au influenţat.
În acord cu fizicienii contemporani, filozoful ştiinţei Karl Popper considera că
evenimentele trebuie să treacă şi prin filtrul observaţiei, altfel nu ar exista dacă nu ne-ar
„deranja” într-un fel existenţa: „Nu avem o observaţie, ci o facem. Noi avem zilnic anumite
aşteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia când ele ne sunt înşelate;
deci realitatea ne răspunde cu un feed-back negativ, care determină reconfigurarea aşteptărilor
noastre”.
Observaţia are un rol important în procesul de schimbare prin dispoziţia de a reacţiona
conştient, care trebuie să se manifeste într-o primă fază pentru ca în faza următoare să apară o
schimbare. Karl Popper explică această opţiune prin metafora găleţii şi a reflectorului, arătând
că factorul cel mai important în observarea evenimentelor lumii, care precede procesul de
transformare, este mintea umană. Astfel, în modelul „spiritului – găleată”, mintea umană este
asemenea unui container cu deschideri largi, acumulând informaţii prin percepţie şi cunoaştere.
15