11
Omul Vălurit
Ovidiu Bufnilă
Phoenix, Arizona
Acesta este un punct de vedere al unui scriitor care crede că universul, oamenii și timpul se văluresc în toate direcțiile.
MOTTO
Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti. Şi-l ai tot timpul cu tine. (Mihaela Bufnilă)
Premise
a) Dacă Dumnezeu ar fi murit ce sens ar mai avea vorbirea frumoasă şi de ce ar mai fiinţa sau funcţiona frumosul în adâncul oceanelor?
b) Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub presiunea cîmpurilor magnetice, îmi pot mări suprafaţa informaţională?
c) Miracolul ultim e felul în care o mulţime de puncte îşi dă seama că este o mulţime de puncte.
Omul vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor turnat în corporalitatea contemporaneităţii. Dacă nu e tocmai aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita mea raportare la real, nerămîndu-mi decît să accept ficţiunea generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist neputînd fi martor al meu. Aceasta însemnînd că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se multiplică.
Omul vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficţiuni, fie de mulţimile care se unduiesc ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluţii şi războaie sau de acte administrative impersonale fie de vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură.
Ca şi construct de lumi, omul vălurit nu pare a fi construit prin adăugire, părelnică părînd să fie ideea unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, ubicuitatea dînd aparenţa talazului care, iată se vede dincoace de orizontul nostru vizibil, cînd sus, sub reflectorul conştienţei, cînd dispărut, în adîncurile oceanului plin de universuri, spre neliniştea navigatorului.
Omul vălurit pare să fie omul pe care îl simţi alături de tine, aidoma ţie, navigator prin furtunile de sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-şi suficient.
Adeseori, omul vălurit sfârșește în ridicol, în tragic sau în anecdotic. E ca şi cum, supărat că înaintaşii nu-i sînt alături în încercările sale, i-ar pedepsi sfîrşindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui de a înţelege finitul.