Revista Cuvantul Literar - Nr. 1 (decembrie 2016) Revista Cuvantul Literar - Nr. 1 (decembrie 2016) | Page 8

8

Felicia Gavrilescu. Precum unul din personajele masculine ale lui Jane Austen, gentilom desăvârșit,Alexandru se asigură că ciocnirea lor sub semnul acestei fortuna labilis nu o afectase fizic pe cea care îi dăduse lumea peste cap. Era femeia lui, cea pe care de o săptămână o întâlnea noapte de noapte și chiar și ziua. Era paharul de apă după o lungă vreme petrecută în deșert,în seceta sufletului ce avea nevoie de iubire,o picătură în ocean poate,dar fără picătura aceea un om nu poate trăi.

Nu-l puteam citi. Mă captivase deja cu aceasta. Gândurile celor din jur,acumulate,zgomo-toase, mă deprimă, dar el de ce îmi pare atât de opac? Nici nu știu dacă mă atrag trăsăturile lui armonioase,e un bărbat chipeș, însa nu sunt convinsă că îmi doresc sa îl cunosc. Am construit prea bine zidurile din jurul meu pentru a permite cuiva să le dărâme repede. Ochii aceia, nu îmi erau străini. Mă absorbeau, iar eu nu știu de ce îi luminam atât de puternic, fără să vreau. Nu mă consider cine știe ce frumusețe, sunt un neurochirurg priceput, evoluez în profesia mea, și am stagnat în viața de femeie,singură, puternică,independentă. Asta pentru că nici nu mai vreau sa fiu nota de subsol a vieții unui bărbat. Îmi dădea un tumult greu de descris în cuvinte. Totuși am ales să îl salut cuviincios și să mă depărtez. Deja pierdusem trenul spre casa, rămânând singură în orasul ăsta, în inima munților.

-Stai , unde pleci? Să știi că vad și nu îmi place să rămân confuz în urma realității, ai pierdut trenul spre..umm..Iași . Am dreptate?

-Da, am fost doar in trecere pe aici,pentru a-mi ajuta niște colegi , neurochirurgi, la o intervenție laborioasă, și mâine după masă mă așteaptă un anevrism cerebral acolo. Trebuie să fac cumva să ajung …cei de la spital nu au o alternativa , nici nu pot amana , bietul om!

-Să știi că nici eu nu sunt din orașul acesta, stau cu chirie într-o mansardă în centru până voi termina Filosofia. Aș vrea să știi, deși sună mult prea bizar, că nu îmi pari străină.

-Spune-mi ce simți ca sa înțeleg corect ceea ce vrei să-mi transmiți.

-Nu există concret.

Îmi era indubitabil că și eu simțeam că ceva lipsea, că el nu era un străin într-o gară, cu o mască de sticlă pe care s-o străbat cu mintea. Eram neputiincioasă, incapabilă să-i citesc vreun gând,măcar cât am aflat că până și măturătorul de pe peron se gândea la copii săi plecați peste hotare simultan dorind o bere la halbă la cârciuma de vis-à-vis de gara. Mi-am impus să nu îmi dezvelesc inima și rațiunea din primul schimb de replici,așa cum obișnuiesc de altfel, din teama de a nu fi uitată,fie ca și prezență efemeră.

-Voi filosofii, dacă v-ar lăsa lumea ați fi în stare să argumentați logic și convingător ca la miezul nopții nu e deloc exclus să răsară soarele.