Petale de lumina Revista Petale de lumina nr. 18 | Page 17

A
venit toamna şi toate semnele ei sunt evidente!
Copacii îşi pierd frunzele arămii, ce fac un dans zglobiu în zborul lor către pământ şi aştern un covor
multicolor. Păsările călătoare: cocostârcul, rândunica, barza şi cucul pleacă departe spre ţări mai
calde. Ele ar mai sta cu noi, dar nu ar mai avea de unde să-şi procure hrana, căci vremea este
foarte rece, iar ele, fiind micuţe, fragede şi neajutorate, ar îngheţa. Aceşti vestitori ai primăverii
zboară în stoluri mari, iar când trec pe cer, par nişte nori negri. Vântul şuiera cu mai multă putere,
răspândind pe cerul plumburiu norii cei fioroşi care acum plâng foarte des cu lacrimi reci, îngheţate.
În pădure unele animale hibernează, altele se ascund, iar tunetele şi fulgerele ploii sperie şi
mai mult puţinele vieţuitoare.
Ceaţa groasă îi joacă feste întregii păduri. Soarele palid, se ascunde înfricoşat de norii negri ca
nişte balauri.
Coşurile culegătorilor sunt pline de struguri albi şi negri, de gutui cu puf galben ca de pui, de
pere dulci şi de alte fructe şi legume ale toamnei.
Oamenii simt venirea frigului. Acum hainele groase, gecile şi cizmele sunt nelipsite. Unii se
pregătesc de venirea iernii grele cu ce pot mai bine, dar alţii preferă să stea şi să privească cum şi
ultima frunză cade din copac.
Întreaga fire simte venirea toamnei şi se pregăteşte de iarna cea grea.
Gologan Nichita, clasa a V-a E
Oraşul care nu doarme niciodată... Un oraş ca un stup plin cu albine care zumzăie din momentul
crepuscului până înspre zori. Nici măcar ploaia nu le opreşte, aşa cum este ziua de azi sau, mai bine zis, nu azi, ci cu
mult timp în urmă...
Ploua torenţial, iar regatul ceresc îşi etala puterea supranaturală prin spectacole nesfârşite de lumini.
Probabil că de-acolo de sus el vedea doar sutele de umbrele multicolore, însă eu, de pe docilul pământ ce se-nchina
duios în faţa forţei din ceruri, vedeam doar sutele de oameni incolori. Nu-nţelegeam de ce fiinţele umane se
ascund sub mici copertine de plastic şi metal, când puteau să se bucure de puritatea lacrimilor vărsate de toamna
care îşi orchestra melodiile. Îmi făcea plăcere să-i ascult simfonia abstractă ce lăsa urme cenuşii pe faţadele
clădirilor şi care "dezmembra" rutina zilnică, asurzitoare, prestată de locuitorii veşnic în mişcare ai oraşului ce nu
doarme niciodată.
Acestea sunt ultimele amintiri din timpul ultimei toamne târzii pe care am apucat s-o întâlnesc. Amintiri
stranii, învechite, muribunde, aruncate cu mult timp în urmă în podul uitării, amintiri care, după atâţia ani, insuflă o
stare de nelinişte, deoarece ai vrea să retrăieşti acele momente mirifice, dar nu poţi fiindcă bariera cruntă a
timpului te opreşte...
Ioana Bejan, clasa a VI-a B
15