My first Magazine Revista_Creativ_2016_Fonturi | Page 9

el este adesea posedat de limbaj sau de
anumite gesturi pe care, uneori, le face
fără vreo motivare logică, aparentă.
Acest tip comic cu valoarea sa de
super-tip îl apropie pe Caragiale de
teatrul modern care l-a folosit adesea ca
personaj reprezentativ.
Constantinescu se distinge prin
viziunea sa modernă de critica dedicată
lui Caragiale. Astfel, teatrul lui
Caragiale nu mai poate fi încadrat în
categoria
farsei
clasice.
Simetria
comică,
fundamentală
în
teatrul
tradiţional, dispare la Caragiale astfel
încât nu există nici un personaj care să
ilustreze, în contrast cu nenumăraţii
vicioşi din comedii, o virtute sau alta.
În capitolul Sursele comicului se
pune în discuţie mecanismele comicului,
identificând ca tipuri principale de
concretizare a acestei categorii estetice
comicul de caractere sau de moravuri,
comicul de situaţie şi cel de limbaj.
Dintre toate, comicul de caractere e
corelat cu tendinţele dramaturgului
spre tipizare. Rizibile sunt afectarea,
discrepanţele între pretenţii şi realitate,
totala necunoaştere de sine, prostia,
incultura,
credulitatea, demagogia,
mimetismul, slugărnicia şi laşitatea.
Marea îndrăzneală a lui Caragiale
este de a fi deformat o limbă ce abia
fusese constituită. Aşadar, agramatismul
constituie trăsătura cea mai frapantă în
vorbirea eroilor caragialieni. El denotă,
cel mai adesea, incultura, statutul de
parvenit sau prostia, îngustimea de
orizont, confruntate cu un limbaj peste
puterea de înţelegere a personajelor.
Toate acestea se subsumează, după
opinia criticului, portretizării comice a
unor fenomene specifice epocilor de
tranziţie.
Încetând a mai căuta legături ale
operei cu ficţiunea sau realitatea,
critica actuală priveşte lumea lui
Caragiale de dincolo de istorie, căci în
lumea
aceasta
post-istorică
orice
evoluţie s-a încheiat. De asemenea,
inocenţa acestei lumi este în acelaşi
timp simulată şi reală, iar conştiinţa
păcătuirii este absentă căci toată
această lume păcătuieşte. Discutând în
continuare despre libertatea cuvântului,
se observă echivalenţa dintre dreptul de
a vorbi şi dreptul de a pălăvrăgi care e,
de fapt, mai mult o îndatorire decât un
drept, în această lume tot ce nu este
interzis fiind obligatoriu. Hărmălaia
produsă de cei care au păreri şi opţiuni,
şi le exprimă în public zgomotos, este
considerată cheia victoriei carnavalului
asupra adevărului şi realităţii. "Marşul
triumfal" din finalul Scrisorii pierdute
parcă consfinţeşte victoria ficţiunii
asupra realităţii.
_____________________
Vianu, Tudor, Scriitori români clasici, Ed.
Albatros, Bucureşti, p. 168;
Constantinescu, Pompiliu, Figuri literare, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1989, p. 394;
Constantinescu, L, Caragiale şi începuturile
teatrului european modern , Ed. Minerva,
Bucureşti,
1974, p. 56
Zarifopol, Paul, Publicul şi arta lui Caragiale ,
voi. Pentru arta literară I, 1971, p. 182
Ibidem;
Idem, p.50;
Constantinescu, L, Caragiale şi începuturile
teatrului european modern , Ed. Minerva,
Bucureşti,
1974, p. 67;
8