LOGO times
9
Pagină de jurnal
Colaj: AMALIA CAP
După cum ştiţi cu toţii, în data de 10
ianuarie 2014 a avut loc Balul
Bobocilor al liceului nostru, „Onisifor
Ghibu”. Se zvoneşte că a fost cel mai
trăznet bal din oraş de anul acesta, lucru datorat celor 18 boboci implicaţi
şi să nu uităm de minunaţii oameni,
care i-au pregătit… tutorii. Ceea ce
veţi citi în continuare nu va fi un articol obişnuit de tip interviu sau orice
altceva cu tentă jurnalistă. Hai să o
numim pagină de jurnal. Iar pe pagină
începe a scrie aşa:
„Trăiau odată ca în poveşti optsprezece
bobocei, dintre care, doi câte doi, formau a lor istorisire. Şi, într-o zi de
toamnă, se decide în popor ca fiecare
povestioară să le fie desluşită tuturora,
pe o scenă, pregătită esenţialmente
pentru ei.
Şi aşa se făcu, ca pe data de 10
ianuarie, fiecare pereche a ieşit în lume
să releve oamenilor acele istorisiri, ce
veşnic vor dăinui în memoriile lor.
Inimi calde, boboceii… abia iniţiaţi în
mrejele artei teatrului, aveau nevoie de
tovarăşi care să îi consilieze şi să îi îndrume. Astfel, au apărut şi aşa numiţii
tutori.
În următoare zile, bobocii fuseră împărţiţi, câte două sau trei perechi la
câte doi, trei tutori.
Aşa ajunsese năbădăioasa Amalia, împreună cu încăpăţânata Camelia şi
carismatica Laura, să fie îndrumătoare
a două deosebite şi admirabile echipe,
formate din excepţionalii boboci:
Lavinia, Ioana, Alin şi Alex.”
Acea năbădăioasă, se face că sunt eu,
subsemnata, şi în următoarele rânduri,
voi nota un pasaj din viaţa mea de
liceeană.
În ultimii doi ani, am avut ocazia să mă
implic, mult mai mult, în activităţi extraşcolare, însă singura care mi-a lăsat
amintiri plăcute a fost cea în care am
avut postul de tutore.
Anul acesta, împreună cu colegele
mele, Camelia Ieremiaş şi Laura Tau,
am avut ocazia să formez două echipe
de boboci, ce prin performanţa lor au
reuşit să intre în inimile noastre, a tutorilor şi nu numai.
Patru boboci, patru oameni plini de viaţă, patru suflete fermecătoare şi încântătoare.
La început, nu eram foarte sigură dacă
şi în acest an voi mai continua cu o astfel de activitate, dat fiind faptul că sunt
clasa a XII-a, iar bacul se apropie. Însă
am decis ca, dacă tot e ultimul meu an
în această şcoală, să mai înscriu câteva
momente speciale pe paginile jurnalului vieţii mele.
Şi nu m-am înşelat. Astfel că, alături de
cele şase persoane menţionate mai
sus, am petrecut cele mai remarcabile,
amuzante şi rare clipe.
Fiecare zi a reprezentat fie o reuşită, fie
un eşec. Fiecare zi era diferită de cea
precedentă.
Ca şi la orice alte pregătiri, desigur că
au existat şi momente de tensiuni, din
cauza oboselii ori, rareori, din cauza
vremii ori, pur şi simplu, din cauza faptului că Alin şi Alex s-au gândit fie că le
e foame, fie că trebuie să se plimbe pe
holurile liceului.
Tensiunile însă au fost suprimate de tu-
multul de momente hazlii ce au
năvălit, pe urmă.
Erau zile în care, după şapte ore de
şcoală, efectiv, nu mai aveam chef de
nimic. Dar, prin carisma lor, bobocii
reuşeau, de fiecare dată, să ne trezească la viaţă; băieţii prin felul lor nebunatic de a fi, prin poznele făcute, iar
fetele prin dulcea lor naivitate, ca de
pildă în momentele în care ne
povesteau de câte-o romanţă de-a lor.
Iar uneori ne amuzam, pur şi simplu,
de râsetele noastre, iscate fără motiv ;
în special pe seama râsetelor Cameliei,
Ioanei şi Laviniei care – afirma Alin –
„scoteau sunete neobişnuite”.
În fiecare zi de pregătire, până şi noi,
tutorii, învăţam lucruri noi de la acei
patru oameni neastâmpăraţi, energici
şi bolnăvicios de adorabili.
Învăţam, din nou, cum să tratezi cu
zâmbetul pe buze fiecare moment de
cumpănă, cum să te bucuri de fiecare
moment: cum să-l trăieşti, cum să-l
apreciezi şi cum să îl păstrezi în amintiri, pentru totdeauna.
Asta mi s-a întâmplat mie. Am retrăit,
alături de ei, clipe eminente, clipe care
mereu vor dăinui în amintirile şi inima
mea.
Chipuri şi suflete ca ale lor sunt imposibil de uitat. Poate datorită felului lor
contradictoriu de a fi – când însufleţiţi
şi gata de orice, când moleşiţi, dar totuşi ascultători. Însă, indiferent de
starea pe care o aveau, mereu, dar
mereu, schiţau câte un zâmbet, ce, inevitabil, făcea ca fiecare pregătire să fie
destinsă şi unică.
Pe zi ce trecea, avansau. Era minunat
să vezi cum, sub îndrumarea ta, micii
boboci începeau „să îşi deschidă
petalele spre a înflori”, spre a se
împlini.
Ziua balului ajunsese. Emoţiile, în mod
evident, nu puteau lipsi.
Fiecare clipă era devastatoare. Nu mai
aveam răbdare până ce să îi văd urcându-se pe scenă. Parcă eu eram aceea ce
urma să fie acolo, în faţa unui număr
considerabil de oameni.
La fiecare moment, al celor două
echipe, am avut emoţii cumplite. Ştiam
că se vor descurca şi vor fi minunaţi,
pentru că, de la bun început, vedeam
în ei… posibilitatea; posibilitatea de a
crea ceva extraordinar.
Şi… avusesem dreptate. Au fost spectaculari, de-a dreptul fantastici. Au
captat publ X