Biblioteca Cronopedia Vasile Popovici - Sete de albastru | Page 81

De-abia cosit în brazdă groasă, între lunci. Îşi aminti poeme scrise într-un vers Şi că, în ziua singulară de atunci S-a scurs prin fibra ei întregul univers. Copila nu avea puteri să plângă, Dar i-apăruse zâmbet inocent pe faţă. Îi prinse mâna dreaptă-n mâna stângă Şi i-o sărută. Sihastrul se schimbă la faţă. Luă copila-n braţe strâns şi o sărută. Ca un miracol, fata începu a plânge. Gregara gloată rămăsese mută. Sihastru’-n flăcările gheenei va ajunge. Stropi acel instinct gregar cu-agheasmă; Sărută fata care se făcuse bine. Făcu o cruce ca pentru catapeteasmă. Îşi scoase anteriul şi-l zvârli-n mulţime. Erau ca-n ziua ’ceea de atunci Când fânu-abia cosit i-au dus în vis, Când păsările adunate-n lunci Nu i-au trezit, ci au tăcut. Precis. La ceas oprit de demoni ori de îngeri, Pământul se acoperi cu plângeri. Mormânt în piatră, la poale de stâncă, Săpat-au oamenii veniţi din sat. Şi l-au udat, cu lacrimi l-au udat. Cu flori din fânu-abia cosit din luncă, Mormântul l-au împresurat. 79