Biblioteca Cronopedia Vasile Popovici - Sete de albastru | Page 81
De-abia cosit în brazdă groasă, între lunci.
Îşi aminti poeme scrise într-un vers
Şi că, în ziua singulară de atunci
S-a scurs prin fibra ei întregul univers.
Copila nu avea puteri să plângă,
Dar i-apăruse zâmbet inocent pe faţă.
Îi prinse mâna dreaptă-n mâna stângă
Şi i-o sărută. Sihastrul se schimbă la faţă.
Luă copila-n braţe strâns şi o sărută.
Ca un miracol, fata începu a plânge.
Gregara gloată rămăsese mută.
Sihastru’-n flăcările gheenei va ajunge.
Stropi acel instinct gregar cu-agheasmă;
Sărută fata care se făcuse bine.
Făcu o cruce ca pentru catapeteasmă.
Îşi scoase anteriul şi-l zvârli-n mulţime.
Erau ca-n ziua ’ceea de atunci
Când fânu-abia cosit i-au dus în vis,
Când păsările adunate-n lunci
Nu i-au trezit, ci au tăcut. Precis.
La ceas oprit de demoni ori de îngeri,
Pământul se acoperi cu plângeri.
Mormânt în piatră, la poale de stâncă,
Săpat-au oamenii veniţi din sat.
Şi l-au udat, cu lacrimi l-au udat.
Cu flori din fânu-abia cosit din luncă,
Mormântul l-au împresurat.
79