Biblioteca Cronopedia Vasile Popovici - Sete de albastru | Page 36

Candoare
Sfielnică şi pură,
părea efigie stelară-n infinit.
Că am muşcat obraznic
din mărul rumen,
pârguit,
ca fierul roşu
când îl baţi s-a înroşit;
cerca ceva
să spună, dar nu a izbutit.
S-a mai sfiit
că-n iarba necosită a căzut
şi fără să-i fi pus
vreo piedică anume.
Zâmbea plângând,
plângea zâmbind,
simţind
cum toate fericirile-o cuprind.
Şi plânsul ei era curat
şi mă înduioşa;
era în plâns candoare
şi un strop de fericire,
era iubire-n plânsul ei
şi mai era
şi-o rugă de-mplinire.

34