Historia, magistra vitae......
Gânduri despre Centenar
Jalea din care ,,ne-am răposat și moșii, și
părinții”, cum spune Octavian Goga, s-a încheiat
acum o sută de ani, când s-a făcut România Mare.
Momentul de la 1 decembrie 1918 simbolizează nu
numai unirea celor câteva provincii istorice cu Țara
Mamă, ci și capătul unui proces care a durat sute și
sute de ani și a solicitat, mai mult decât implicare
politică, o implicare culturală și spirituală a tuturor
românilor.
Anvergura acestui eveniment, Centenarul Marii
Uniri, pe care l-am celebrat în 2018, a dus la o
multitudine de serbări, discuții, programe și
manifestații. Și totuși, chiar dacă este necesar ca
fiecare român să cunoască semnificațiile și
importanța acestui moment, mi s-a părut că s-a
exagerat cu festivismul. Există momente când
vorbele, în exces, renunță să mai aibă vreun sens și
aceasta pentru că bucuria nu mai poate fi cuprinsă
în cuvinte. Iar istoria omenirii și, în cazul acesta,
istoria unui popor se aseamănă enorm cu viața unui
singur individ, căci istoria înseamnă viață. Popoarele
se nasc și se dezvoltă, se măresc și traversează
perioade de liniște sau de suferință, iar apoi, în
unele cazuri, dispar de pe fața pământului, asemeni
unui copil care se naște, crește, ajunge om și moare.
Unele popoare, însă, nu mor, ci ajung să-și vadă
împlinite visele milenare, prin independență și
unire. Astfel s-a întâmplat și cu românii, care au avut
parte de marea șansă de a se desăvârși ca stat,
unind în aceeași matcă toți afluenții- vechile
provincii istorice. Acum, după o sută de ani, noi, cei
de azi, am avut șansa de a celebra această unificare,
obținută de strămoșii noștri cu sânge, durere și
sacrificii. Iar acest moment de o intensitate
extraordinară ar fi trebuit, înainte de toate, resimțit
de sufletul fiecărui român ca o cutremurare a acelei
conștiințe istorice pe care au avut-o strămoșii noștri,
fie ei oameni de rând ori aristocrați, oameni simpli
sau învățați. . De aceea cred cu tărie că trebuie să
trăim cu sinceritate emoția Centenarului României
Mari și nu doar să umplem pagini de cărți, ziare și
script-uri de televiziune cu efuziuni mai mult sau
mai puțin sincere de bucurie.
Centenarul Marii Uniri ar fi trebuit să
însemne, în primul rând, o unificare spirituală a
tuturor românilor într-o cultură de calitate, într-o
mentalitate sănătoasă, lipsită de prejudecăți, și
într-o credință comună că este rândul generației
de azi să facă posibilă renașterea acestei țări.
Marii oameni din politică, religie sau cultură
care au făcut România ,,dodoloață” au știut de la
bun început că nu vorbele vor duce la un rezultat,
ci propriile fapte, așa că s-au implicat trupește și
sufletește în tot ceea ce a însemnat momentul
Marii Uniri. Au lăsat deoparte orgoliile și
subiectivitatea și au pus pe primul loc interesele
acestei țări, în care au văzut tot ce avea ea mai
bun.
Așa ar trebui să facem și noi, cei de azi,
căutand să descoperim în România noastră
frumusețea care a făcut-o demnă de sacrificiul și
de iubirea fierbinte a propriului popor. Ne
bucurăm de oportunitatea emoționantă de a fi
sărbătorit acest moment istoric colosal, dar
această bucurie trebuie să se manifeste prin fapte
și simțiri, mai mult decât prin vorbe, și prin
speranța că urmașii noștri vor fi la fel de mândri
când o altă sută de ani va trece.
Maria Iancu , clasa a XI-a F
(premiul 1- Olimpiada Națională de Istorie 2017,
mentiune - Olimpiada Națională de Istorie 2018)
12